Cine este Mariana Pachis?

În primul rând o femeie și apoi un om care vrea să aducă frumosul în ceea ce face, dar în același timp un frumos care să se răspândească în mintea și sufletul celorlalți.

Cum ai început să lucrezi în televiziune, teatru, film, în artă?

E foarte bine să faci ceea ce-ți place pentru că eu nu consider că este o muncă, este o binecuvântare. Alții au pasiuni, dar nu reușesc să le dezvolte, pentru că nu au șansa. Mă număr printre oamenii cu șansă, dar într-adevăr am urmărit-o zi și noapte, dezvoltând-o printr-o minte iscoditoare, cuplând partea de suflet pe care mi-a dat-o Dumnezeu, cu partea pe care mi-au dat-o profesorii, dar mai ales cu tot ceea ce înseamnă o inspirație pusă într-o formă de cercetare științifică. Am lucrat și în Ministerul Cercetării și acolo, studiind și citind, am descoperit multe materiale care pot deveni artă.
Toate astea au fost o suprapunere peste acea bucurie de a desena tot timpul, de la 2 ani tot desenez și așa mi-am căutat o cale, în care desenul să fie o formă de comunicare și un cadou pentru ceilalți. Cadoul m-a răsplătit pe mine în primul rând pentru că descopeream o altă tehnică. Numai prin încercări și experimente poți să fii cu un pas mai departe.

Pictezi, desenezi, faci costume, faci scenografie, mai nou și regie, lucrezi cu lichid magnetic, cu foarte multe elemente. Cum reușești să faci atât de multe lucruri și totuși toate să aibă legătură cu arta?

E foarte simplu din punctul meu de vedere. Viața îmi trimite din când în când câte o mică provocare. Eu nu-mi propun să vin cu altceva, îmi propun să spun mai mult. Pur și simplu în clipele sau în zilele următoare, îmi apare: lichidul magnetic, mă joc cu nisipul și mă gândesc că nisipul că poate fi altfel, scutur pensula în apă și îmi dau seama că ceea ce se formează în apa aia din punct de vedere al mixturii culorilor va deveni o artă  care în ultimul timp mă obsedează și când mă culc și când mă trezesc, mă gândesc cum să fac o artă fluidă și probabil că într-o zi voi avea o altă provocare, voi spăla mai multe pensule odată, nu ațiu ce se va întâmpla.

Dar știu că se va întâmpla. Și faptul că eu știu că se va întâmpla tot timpul câte o minune, este pentru că simt că Dumnezeu este alături de mine.

Ai lucrat de-a lungul anilor cu mulți copii. Cum este colaborarea cu un copil?

Este un alt univers. Cel mai frumos experiment artistic l-am avut lucrând cu copiii. Am avut grupe de 60 de copii. Am stat cu ei de vorbă, mi-am dat seama că au anumite aptitudini. Unii puteau să facă foarte bine partea de scenariu, alții de scenografie, alții să fie actori. Și așa, i-am împărțit în 2 grupe. Cei care erau talentați la artă plastică și ceilalți care puteau să scrie scenarii și să fie actori în altă grupă.

Când și-au dezvoltat ideile și au început să scrie, mi-am dat seama că ei nici măcar nu știu să trăiască în lumea aceasta, când părinții lor sunt foarte ocupați și sunt lăsați în fața televizoarelor și calculatoarelor, tabletelor.

Ei practic sunt forțați să se izoleze într-o lume electronică, într-o lume în care au o comunicare formală, nu una reală. Comunicarea lor interioară va avea întotdeauna de suferit. Copiii au o minte sintetică și atunci când desenează uită de tablete și de alte forme de comunicare avansată și desenează într-un mod sintetic, așa cum doar ei pot, la vârsta lor. Niciodată un adult nu va sintetiza un portret în 3 linii. Un adult pune nu știu câte linii până găsește linia nasului. Iar un copil cu două puncte a făcut lumină ochilor.

Nu întâmplător psihologii folosesc desenul în momentul în care vor să afle ce se întâmplă cu personalitatea unui copil.

Interviu Rus Bianca